Catre cine sau catre ce iti indrepti gandurile?

L-am întâlnit acum vreo 4 ani. Era un frig afară de crăpau pietrele… S-a luat după mine după ce-l fugărise pe unul cu mult mai mare ca el. L-am luat în brațe și m-am uitat după stăpân. Nimeni nu a arătat interes pentru soarta lui. Așa că l-am luat acasă. Au trecut câteva zile și… nimic. Parcă nu avusese pe nimeni care să fi avut până atunci grijă de el. Mi se părea cel mai frumos. Nu însă și cel mai cuminte. Dar cine a mai văzut copil cuminte și babă frumoasă?

După câteva luni, când am ajuns în vizită la părinții mei, și-a găsit noul cămin. Nu m-au mai lăsat să le iau odorul și să-l chinuiesc într-o garsonieră, unde să se plictisească până ajungeam eu acasă. De ce să nu rămână la ei unde avea toate condițiile și o curte mare în care să se joace? Așa că, pentru binele lui l-am lăsat în grija lor și m-am întors în orașul unde mi-am stabilit domiciliul.

Acum un an. Of…, acum aproximativ un an. O clipă de neatenție. Mama s-a dus să ia tomberonul vecinilor de vizavi și să-l bage la noi în curte, să nu li-l fure cineva. Ironia sorții. Poarta nu s-a închis bine și… Puffy a dispărut. Probabil că nu au trecut 5 minute până când mama și-a dat seama că nu mai e în curte. Părinții mei l-au căutat prin tot cartierul și prin cartierele învecinate. Nimic… Nu a răspuns nimeni nici la anunțurile noastre disperate.

Nici acum nu îmi pot explica cum a putut să dispară așa repede. Singurul lucru logic pe care îl găsesc este ca a fost furat, că atunci au găsit ocazia perfectă. În următoarele săptămâni au mai dispărut câțiva pechinezi de pe stradă.

El, marele viteaz, nu ar fi ajuns așa departe fără sa-l observe mama. S-ar fi luat la harță cu toți câinii de pe stradă. Asta-i era temperamentul.

Încă îl mai căutăm. De și acum avem un ditamai dulăul (să nu prea mai aibă cineva curajul să ni-l fure) îl mai auzim din când în când pe tata: am întârziat că m-am mai dus să-l caut pe Puffy. Încă ne mai uităm după el pe orice străduță sau prin orice parc ajungem să străbatem. Doar, doar…

Această durere este pentru un câine. Unii ar zice “Să-i mănănci coada”. Poate pentru ei nu există nimeni și nimic drag sau, nu-și pot închipui că oamenii se pot atașa de un animal sau de un obiect mai mult decât se atașează de un alt om.

Nu am scris acest articol în speranța că îl vom găsi. Șansele de a se întâmpla acest lucru sunt infime.

De fapt, cred că am vrut ca oricine citește acest articol să privească în sufletul lui și să-și aducă aminte de o persoană dragă, de un animal sau un obiect. Iar dacă această persoană mai trăiește, luați legătura cu ea… pentru mulți oameni, un astfel de gest mărunt, înseamnă foarte mult.

Eu m-am gândit la Puffy și la persoane care azi nu mai sunt printre cei vii. Asta-s eu. Tu, la cine te-ai gândit?