La 20 de ani dupa revolutie

A trecut şi Crăciunul, a trecut şi comemorarea morţii familiei Ceauşescu… nu eram decât prin clasa a IX-a când a luat amploare revoluţia. Îmi aduc aminte că s-a terminat trimestrul şi am am vrut să mă duc la bunici si să petrec sărbătorile acolo. Nu se merita să mi le petrec la oraş când la ţară erau atâtea obiceiuri frumoase şi în plus, m-aş fi întâlnit cu cea mai bună prietenă a mea. Tata m-a dus la autogară şi s-a întâmplat să-l cunoască pe şofer. Prin urmare m-a urcat în autobuz înainte de a trage autobuzul la peron că să nu mai sufăr afară de frig. Şoferul mai discuta cu cineva. Considerând, poate, că sunt prea mică să înţeleg ce vorbesc nu s-au ascuns să vorbească despre situţia prin care trecea ţara. Ştiam că aceste lucruri nu trebuiau să răsufle. Cred că vorbesc despre asta acum, după 20 de ani de la revoluţie. Am ajuns la ţară iar a doua zi am aflat că a fugit Ceauşescu. Toată noaptea am stat cu ochii pironiţi în televizor. Uliţele satului erau pustii, oamenii mai ieşeau doar să-şi adape animalele şi să-şi ia apă. Până de Crăciun a fost cam aceiaşi situaţie. Dintr-o dată am auzit: l-au omorât pe Ceauşescu. În mintea mea de copil am crezut că s-a înfăptuit o dreptate şi ca drumul urmat de ţară va fi acelaşi numai că vom avea alt preşedinte. Am înţeles doar „libertate” şi m-am gândit că asta înseamnă că ne putem exprima liberi. Sensul cuvântului „democraţie” nu l-am înţeles de la început. De fapt, nici acum după 20 de ani nu-l înţeleg. Dacă mă uit în jur şi văd democraţia din România îmi dau seamă că multe nu concordă cu definiţia pe care o am eu în cap. Până la urmă şi democraţia are feţele ei. Bunicii mei, Dumnezeu să-i ierte, când au auzit că a murit familia Ceauşescu au zis că trebuia să-i judece poporul şi să nu trebuia se grăbească să-i omoare. Alţi bătrâni ai satului ziceau că „vai de ţara care îşi omoară conducătorul pentru că acea ţară va avea nişte ani grei de îndurat”. Superstiţii, îmi ziceam în gând. Nu ştiu ce ar fi decis poporul sau Marea Adunare Naţională. Ştiu că revoluţia a adus multă bucurie în sufletul românilor, însă, pentru mulţi, această bucurie nu a ţinut mult. Ştiu că revoluţia a adus multe durere iar asta mai există încă în sufletul părinţilor şi rudelor celor care au murit sau au rămas infirmi la revoluţie. Şi mai ştiu că după război mulţi duşmani se arată şi astel au apărut o grămadă de eroi cu carnet de revoluţionar. Ceea ce e mai ciudat este că au trecut 20 de ani şi românii încă se mai întrebă: Cine a tras în noi? O întrebare la care, cel mai posibil, nu se va afla niciodată răspunsul.

Ce-mi  mai aduc aminte? Câteva secvenţe din Telejurnal, când familia Ceauşescu felicitau sportivii români. Atât de muţi tineri meritoşi care nu erau daţi uitării. Cred că pentru toţi a însemnat foarte mult că au dat mâna cu preşedintele ţării. Acum... ştim cu toţii cu ce se confruntă sportul românesc. Echipele de fotbal au probleme financiare iar fotbaliştii sunt nemulţumiţi de salarii. Dacă li s-ar raporta salariul la salariul minim pe economie, salariu cu care trebuie să trăiască mulţi oameni meritoşi care nu au avut curajul sau nu au vrut să părăsească ţara sau dacă s-ar raporta totul la prestigiul echipei şi ţării pe care o reprezintă peste hotare? Fotbaliştii fac gălăgie. Dar nu numai fotbalul există ca sport. Există handbal, baschet, tenis, patinaj, gimnastică, box, arte marţiale, caiac-canoe, scrabble, şah şi multe altele. I-aţi auzit vreodată ieşind pe post şi plângându-se că nu le ajung mii de euro? De fapt, mulţi sportivi nici nu câştigă mii de euro pe an. Cât sunt mediatizate aceste sporturi şi cât câştigă cineva care nu e într-o echipă de fotbal din divizia A? România nu duce lipsă de rezultate importante la aceste sporturi doar că sportivii nu sunt atât de bine plătiţi sau nu sunt plătiţi deloc, poate fac performanţă pe banii lor considerând sportul pe care îl practică doar un hobby.

Să sperăm ceva mai bun pentru sportul românesc? Nu ştiu cum era atunci, însă nu cred că erau probleme cu afirmarea României, prin sport, peste hotare. Şi nu numai!

hemmiha